Într-o vreme de relativism al valorilor morale, însuși termenul de etică și-a pierdut valoarea și sensul. Omul începutului de secol XXI percepe etica și moralitatea ca pe niște încorsetări inacceptabile ale dezvoltării sale ca persoană plenară și nu-și dă seama că tocmai libertatea descătușata de orice restricție este cea care duce la degradarea demnității și valorii sale ca ființă umană.

Nu este o simplă coincidență faptul că tocmai secolul al XX-lea, secolul morții lui Dumnezeu și al abandonării de către om al interesului pentru valorile credinței creștine biblice, a fost perioada în care omul ca ființă umană a suferit cele mai mari umilințe și degradări în doua războaie mondiale, un război rece și multe alte conflicte care au practicat distrugerea în masă de ființe omenești.

Etica lui Carl F. H. Henry, se remarcă prin analiza ei pătrunzătoare și clară a eticii ca preocupare teoretică, dar și a moralității ca trăire de zi cu zi a omului plasat în spațio-temporalitate. Superioritatea eticii creștine față de alte curente etice articulate de om în decursul istoriei sale pe pământ rezidă în faptul că, fiind atât inculcată în structura omului prin actul creației, cât și revelată divin, recomandă omului precepte care duc în mod necesar la fericirea și împlinirea omului în lumea aceasta, la atingerea scopului însuși cu care a fost creat: comuniunea intimă cu Creatorul lui, prin răscumpărarea oferită de Logosul divin, pentru gloria Dumnezeului triunic.